Mall cultural băştinaş: Dezamăgirea “Noi” şi „Diverta” şi nostalgia vechilor anticariate

În epoca globalizării piaţa de carte ar trebui să sufere de sindromul preciziei. Dacă pe vremuri răscoleai librăriile şi anticariatele săpând mici tranşee printre rafturi pentru a descoperi vreun roman de interes personal, acum, când există până şi cataloage cu periuţe de dinţi, în marile mall-uri culturale o carte ar trebui să fie găsită printr-un simplu click. Recunosc, nu am mai cutreierat de mult prin librării, mai ales de când acestea s-au globalizat. Miile de titluri înşirate pe rafturile cu “noutăţi” nu îmi mai spuneau nimic, nostalgic fiind încă după praful din anticariatele vechi, dispărute de ceva ani din Bucureşti. Nici la „Librăria Noi” de la sala Dalles nu mai ajunsesem de mult. Altădată, mergeam pe acolo ca la muzeu: era, pe vremuri, singurul loc unde puteai găsi un anumit tip de carte, dar preţurile erau prohibitive, cu atât mai mult pentru portofelele studenţeşti. Totuşi, tocmai precizia de muzeu m-a fascinat aici dintotdeauna. Totul era aşezat într-o ordine meticuloasă, pe domenii de interes şi colecţii, dând senzaţia de lux pe o piaţă a cărţii încă dominată de seriile interminabile din „Biblioteca pentru toţi.” Anul trecut am aflat că „Librăria Noi” a fost cumpărată de lanţul „Diverta”, fiind vorba de cea mai mare tranzacţie de pe piaţa cărţii din România. Recunosc încă o dată: nici pe la “Diverta” nu am dat prea des, tocmai pentru că în mintea mea „mall” însemna margarină şi şuncă presată la gramadă cu haine de firmă, şi mai puţin dicţionare, compendii sau beletristică. Totuşi, mi-am spus, în epoca globalizării tranzacţia prin care „Diverta” achiziţiona „Librăria Noi” nu poate decât să crească zona premium pe piaţa cărţii. Un pas înainte pentru cei care mai simt tentaţia de a-şi umple rafturile cu cotoare de cărţi frumos decorate.

Ei, uite că în acest an am ajuns şi la „Diverta” de la Mall Vitan, şi la „Librăria Noi” de la Sala Dalles. Şi, din punctul meu de vedere, globalizarea de pe piaţa cărţii, cel puţin în Bucureşti, n-are nici o treabă cu sindromul preciziei: e un haos. Să mă explic. La Mall, după ce am scăpat rapid de tentaţia cafenelelor interzise fumătorilor, am ajuns în „Diverta” căutând singurul autor pe care îl mai vânez cu conştiinciozitate în ultima vreme: Vonnegut, Kurt Vonnegut. M-am năpustic direct spre peretele pe care scria mare: „Beletristică.” Buimăcit, m-am uitat la şirul lung de cărţi încercând să descopăr o oarecare ordine în panelul de culori. În afară de opera lui Rushdie, Salman Rushdie, care ocupa tacticos un raft întreg, nimic altceva nu era orânduit după vreun criteriu cât de cât de înţeles. Poate cel mult zona de SF, unde tronau noile romane ale viitorului, printre care vreo carte de-a clasicului Dick, Philip K. Dick, se pierdea în constelaţia de galaxii şi rachete Star Trek. La beletristică n-am găsit Vonnegut şi n-am aflat dacă există vreo noutate în materie nici de la cei care ştergeau praful de pe cotoare. Când, buimăcit, mă pregăteam să plec, l-am găsit din întâmplare şi pe Kurt, pe un stativ care se rotea ca la raionul de cosmetice din hipermarketuri. Stătea pitit între un Potter lucitor şi câteva romane bestseller. Am luat “Micul dejun al campionilor” cu sentimentul că Vonnegut, la Mall, este o experienţă demnă de savurat în romanele lui Kilgore Trout.

În schimb, la „Librăria Noi” de la sala Dalles, proaspăt achiziţionată de „Diverta”, mă aşteptam să mă mişc ca peştele în apă. Mi-am spus că Mall-ul e doar un accident comercial, iar la o librărie de tradiţie, locul unde, cândva, erau ascunse manuscrise de anticariat la preţuri mai mari decât cristalele Swarovski de astăzi, ar trebui ca un autor, oricare, să-l pot ochi imediat. Ei bine, n-ai să vezi… Încă de la intrare am fost întâmpinat de reclama ultimei traduceri din Tolkien. Carte pe care, până am ieşit pe uşă, ba chiar până în acest moment, n-am zărit-o în librărie. Nici măcar în calculatorul unde, relaxat, poţi căuta ca în bibliotecile moderne toate colecţiile din lume. Mă rog, oricum nu venisem după Tolkien, aşa că am decis să mă concentrez pe Vonnegut. După ce am depăşit celebrul raft Rushdie, Salman Rushdie, cred că scos aşa de în faţă doar după mediatizarea traducerii „Versetelor satanice” în română, m-am pus pe scotocit. Într-un final, fără nici un indiciu din partea angajaţilor, am găsit ceva Vonnegut mai vechi, pitit printre raioanele de beletristică. Cum exemplarele le aveam deja, m-am concentrat pe „noutăţi.” Acolo am zărit, nostalgic, romanul “Adio Europa!”, excelenta literatură de sertar lăsată generaţiei libere de I. D. Sârbu. Cum, pe vremuri, consideram cartea singurul roman de succes din literatura românească a ultimilor zeci de ani şi cum, din păcate, nu mai am exemplarul clasic în bibliotecă, fiind rătăcit de vreme şi vremuri, m-am grăbit să fac prima achiziţie. Nţţţ… Nu s-a putut. În librărie era doar volumul doi, la un preţ de 650 de mii (volumul unu şi doi!), numai că volumul unu „nu-l găsim”, după cum mi-a spus spăşit un tip cu tricou roşu, iar cum eu nu m-am încumetat să iau doar volumul doi… Nţţţ… Nici o achiziţie. Am ieşit dezamăgit, trăgând cu ochiul şi la anticariatul din librărie, aflat într-o paragină de zile mari, pentru că în afară de câteva hărţi cu care aproape aş putea spune că am copilărit, nu am mai zărit decât ceva volume Caragiale din perioada interbelică, din acelea pe care le mai poţi achiziţiona şi azi din Obor, la kilogram.

Afară, la primul chioşc, stătea la loc vizibil ultima traducere din Vonnegut, Kurt Vonnegut: “Cutremur de timp”. Prilej să o cumpăr şi să mă întreb la ce mama naibii mai avem globalizare pe piaţa cărţii şi de ce se mai fac periodice promisiuni pentru deschiderea unui “Mall cultural” în centrul Capitalei când, pentru pasionaţi, ar fi fost mai simplu să se păstreze măcar o parte din vechile anticariate: cele două de pe Moşilor, cel de lângă fostul cinema Luceafărul, chiar şi cel de pe Magheru, plus anticariatele de lângă Capşa unde, pe vremuri, mai găseai “Schimbarea la faţă a României”, ediţia princeps. De Cioran, Emil Cioran.