Conflictul dintre România şi Italia, veriga lipsă din viziunea Disneyland

Pe vremea când Pontul Euxin era mai acătării poziţionat decât sunt azi hotelurile de pe litoralul antamat de madam Udrea, între daci şi romani era şucăr mare din raţiuni geo-strategice. Din păcate, meciul dintre greii momentului de la Sarmizegetusa şi Roma nu a mai avut loc, de vină fiind blaturile pe plan local. Războiul preconizat între armatele dacilor lui Burebista şi romanilor lui Cezar era aşteptat în Antichitate mai ceva ca o finală de Champions League între Barcelona lui Ronaldinho şi Milanul lui Van Basten şi Gullit. Până să apuce însă bişniţarii să vândă bilete la marele duel, cei doi lideri carismatici au fost asasinaţi de proprii supuşi, nici măcar preotul Deceneu, care tăia viţa de vie pentru a elimina alcoolismul local, neputând împiedica tragedia.

Etnogeneza

Până la urma disputa a avut loc doar la nivel de Liga a II-a, între Traian şi Decebal, romanii alegându-se din conflict cu aurul pe care n-au apucat dacii liberi să-l ascundă de jefuitorii de comori. La vreo mie de ani şi mai bine de la acele evenimente se înfiripa prima gângurire a poporului român, în epoca voievozilor şi sub presiunea textelor chirilice salvate de Bizanţ după Marea Schismă. Gângurirea asta a ţinut secole de-a rândul, poporul român neavând parte în tradiţia sa milenară decât de vreo sută de ani de istorie respectabilă şi decentă: între 1848 şi 1948. Restul perioadelor le-am petrecut sub cotropitori, fie ei huni sau comunişti, bucurându-ne de plăcerile obârşiei latine doar prin lecturile din manualele de istorie, unde cosmopolita Legiune a XIII-a Gemina era dată drept tatăl legitim al locuitorilor acestor meleaguri.

Romanizarea

Din fericire pentru Şcoala Ardeleană, romanizarea s-a desăvârşit când nimeni nu se aştepta, în plină eră Unionist Europeană a României moderne. Neamurile rromales şi-au înfipt crampoanele adânc în Roma şi-n întreaga Cizmă, nici chiar retorica urmaşilor lui Mussolini nefiind în stare să mai scoată acum Cuiul lui Pepelea din relaţiile bilaterale româno-italiene. Vina le aparţine sută la sută latinilor veritabili, pentru că, spre exemplu, oricât de primari nevolnici ar fi avut Bucureştiul de-a lungul scurtei şi fragilei democraţii recente, nici unul nu a permis ca tabere întregi de nomazi să-şi aşeze şatrele de aiurea, la poalele pilonilor de susţine ai autostrăzilor suspendate. În schimb, în Roma milenară, întregul Bollywood s-a putut caza fără chirie pe orice pajişte lăsată nepăzită de urmaşii lui Nero şi Caligula.

Europenizarea

Toată tărăşenia a explodat din raţiuni politice, miliardarul Silvio fiind prea ocupat cu speculaţiile la bursele asiatice pentru a-şi mai face răgaz şi pentru nivelul de trai al macaronarilor. Iar din toată această tevatură românii s-au trezit mărul discordiei într-o ecuaţie în care romanizarea, ce părea la început a fi un lucru bun, s-a transformat peste noapte într-o chestie câh. Acum joaca de-a “Luaţi-vă infractorii înapoi” depăşeşte perimetrul Columnei lui Traian, fiind subiect de amendamente prin Parlamentul Europei trăsnite. Din păcate, reacţia fără vlagă din Mioriţa a permis ciobanilor de peste hotare să ne mătrăşească de tot imaginea, lipind pe termen lung etichetele naşpa pe brandul de ţară lipsă din Carpaţi.

Utopia

Printre toate aceste incertitudini, planează şi o veste bună: recenta situaţie demonstrează faptul că procesul de etnogeneză nu s-a încheiat, iar România poate aspira, pe termen scurt, mediu şi lung, să se trezească într-o bună dimineaţă că locuieşte în viziunea lui Cioran: o ţară cu populaţia Chinei şi destinul Franţei. Să-i spunem viziunea Disneyland.